Am fost absolut tot timpul conştientă de faptul că limba noastră dragă nu este deloc uşoară. Nici măcar pentru români nu e tot timpul la îndemână luând în considerare multitudinea de greşeli pe care le aud zi de zi, chiar şi în medii academice.
Având în vedere că rabdarea nu e neapărat punctul meu forte, iar filme să devin profesoară am avut numai acum vreo 15 ani când frate-miu era cel sacrificat să-mi fie elev, nu pot spune că predatul este un hobby. 
Lucrurile s-au schimbat puţin în ultima vreme când de voie, de nevoie, mă văd în postura de a învăţa un american, limba română. De voie pentru că sunt patrioată şi deşi nu trebuie să ştie când au fost războaiele dacice, trebuie să cunoască limba română la nivel mediu cel puţin şi de nevoie pentru că nu este nimeni altcineva care să-l înveţe. Destul de simplu, nu?
Odată ajunşi la partea practică, răbdarea mea are tendinţa de a atinge cote istorice. Nu pentru că băiatul nu e deştept, dimpotrivă, prinde chiar repede, ci pentru că îmi dau seama că oricât de multe exemple aş încerca să-i dau, nici unul nu este tocmai logic şi relevant.
Problema cea mai mare o întâmpinăm atunci când trebuie să învăţăm adjective. Cum să explic omului că noi avem 3 genuri, cu forme aproape random, feminine, masculine şi-apoi le combini uneori de-ţi dau alea neutre. De ce la noi o fată e deşteaptă, un băiat e deştept, fetele sunt deştepte şi băieţii deştepţi, când în engleză toată lumea e smart…
De ce la verbe eu merg, tu mergi, el/ea merge, noi mergem, voi mergeţi, ei merg, când în engleză toată lumea go, sau el şi ea goes? Nu vă mai spun de partea cu verbele de genul duceţi-vă, gândiţi-vă şi poeziile cu pe voi, -vă, -v că deja e rocket science şi nu are sens să deschidem subiectul articolelor hotărâte şi nehotărâte că am deschis cutia Pandorei.
Dacă e să povestim de pronunţat, aici intervine partea funny. Faine-s Doamne diacriticile când le rosteşte un american. Ador să-l aud încercând să pronunţe cuvinte în română pentru că mi-e drag şi sună ca un bebluş care învaţă primele cuvinte. Partea enervantă e că oricât m-aş chinui R-ul românesc e batjocorit în ultimul hal e acel aaaR americănesc. 
)
Pentru că trebe să fie şi părţi ok, Johnny al meu n-are nici o treabă cu numerele. Fiind un biomedical engineer veritabil ştie număra foarte bine până la o sută, iar de la 1 la 10 e deja joacă de copii.
Da, dragii mei, româna noastră nu este deloc uşoară, însă asta nu este o scuză să ne batem joc de ea în fiecare zi. Pentru că suntem cetăţeni ai acestei ţări, trebuie să milităm în fiecare zi pentru o utilizare cât mai corectă a limbii române. Tot pe această cale vă invit cu drag să mă corectaţi (într-un mod pertinent bineînţeles) de fiecare dată când folosesc greşit limba română.
Deşi ziceam că predatul nu-mi place că nu am răbdare, eu promit să nu mă las până când John nu vorbeşte fluent limba română!
P.S Deşi ştiu că grai se referă mai mult la dialect decât la limbă, am considerat că se potriveşte destul de bine în titlu după ce am consultat definiţia pe Internet.
GRAI, graiuri, s. n. 1. Glas, voce. ◊ Loc. adv. Într-un grai = într-un glas, toți deodată. ◊ Expr. A prinde (sau a da) grai = a începe sau a se hotărî să vorbească. A-i pieri (sau a-și pierde) graiul = a nu mai putea să vorbească (de emoție, de frică etc.), a amuți; a nu mai avea ce să spună. 2. Facultatea de a vorbi. ◊ Loc. adv. Prin viu grai = oral. 3. Limbă. ♦ Fel de a vorbi. 4. Unitate lingvistică subordonată dialectului, caracteristică pentru o regiune mai puțin întinsă; p. ext. dialect. 5. (Rar) Vorbă, cuvânt. – Din grăi (derivat regresiv).
Sursa: DEX ’98 (1998)
*Sursă poză
